Standardele lui Dumnezeu şi mitocănia teologică

Lumea teologică contemporană se stăduieşte din răsputeri să arboreze în conştiinţele noastre stindardul mitocăniei teologice. Aceea emblemă a gândirii ei care afirmă că standardele lui Dumnezeu sunt condiţionate cultural şi circumstanţial şi că învăţăturile lui Dumnezeu trebuie supuse judecăţii rabunilor moderni. Emblema aceasta a prins rădăcini în ţările civilizate protestante şi acum se străduieşte să cucerească fiecare conştiinţă care încă nu i-a căzut roabă. Sub pretenţia că apară dreapta credinţă (şi uneori este chiar aşa, încercând să nu lase pe cei care şchiopătează de un picior, să influenţeze pe oamenii neştiutori) ei de fapt apără concluziile la care a ajuns „cercetătorul” modern al Sfintelor Scripturi.
Pentru a nu înţelege prin „mitocănie” altceva decât ceea ce am intenţionat să spun, o să exprim exact ceea ce doresc să subliniez. Printre definiţiile pe care DEX-ul le dă termenului „mitocan” sunt şi grosolan, nepoliticos, ordinar, vulgar, necunoscător. Desigur, lumea teologică de astăzi nu este mitocană şi nu are valenţe de mitocănie în sensul real al cuvântului. Ea este formată din oameni deosebit de fini, plini de politeţe, aleşi, învăţaţi, precum şi de alte caracteristici cu adevărat valoroase. Problema intervine în momentul în care această lume aleasă, nemitocană, intră în contact cu Textul Sacru. Contactul dintre cele două elemente dă naştere mitocănei religioase, adică lipsei de politeţe faţă de Scripturi, grosolănie în interpretarea textului, vulgaritate în explicarea lui şi aşa mai departe.
Prin ceea ce zic şi în felul în care zic, bat şaua ca să priceapă iapa. Andrei Pleşu, invitat la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţare Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, spune câteva cuvinte care cântăresc greu pentru lumea creştină de azi:

„Uneori filologii pe care eu îi admir foarte mult şi fără ei nu se poate, când au un text greu de situat preferă să se îndoiască de text decât de propria lor abilitate hermeneutică.”

iar peste câteva minute în timpul conferinţei adaugă:

„… chiar dacă poziţia mea e criticabilă, eu sunt înclinat să iau textul sacru… drept stabil. Eu iau în serios textul sacru şi consider că asta înseamnă să respecţi intenţia lui, canonicitatea lui, şi statulul lui în mii de ani de tradiţie. Eu nu mă grăbesc să spun aici ceva nu e în regulă, aicea cred că-i altfel, aici e o scăpare, şi aşa mai departe. Plec de la principiul că ceea ce scrie acolo aia e. Înţelegi ce scrie acolo, bine! Nu!, nu încerca să remodelezi materia textului ca să se potrivească cu dinţii tăi de lapte, cu inteligenţa ta modernă, cu reflexele tale mentale. Se poate face asta, e calea uşoară. Prefer să iau textul drept ceea ce este.”

Teologia modernă găseşte cu cale că nu e greşit să excludă din lista standardelor creştine, multe din elementele scripturistice care au fost standarde pentru aproape 2.000 de ani de credinţă creştină şi care au făcut parte din practica bisericească până aproape de veacul al XX – lea. Pentru a realiza aceasta, face apel la inteligenţa modernă, procesul nefiind altceva decât un reflex al neascultării. Standardele  despre care ea spune că sunt condiţionate cultural şi circumstanţial, sunt de fapt bariere în calea liberalizării credinţei creştine, credinţă pe care doresc să o aducă la zi. Standardele acestea circumstanţiale sunt o descriere a unui Dumnezeu pe care ei nu şi-L doresc şi nu şi-L pot imagina. În consecinţă, dacă Dumnezeul învăţăturile din Sfintele Scripturi, nu poate fi perceput în termenii mentalităţii moderne, înseamnă că standardele acestuia pot fi schimbate în funcţie de această mentalitate.

Totuşi, două întrebări de la care nu am speranţa că vor trezi pe cineva.

1. Dacă Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirată de Dumnezeu, şi de folos, de ce ea conţine elemente care se schimbă în funcţie de circumstanţe şi de cultură?

2. Cum reuşim să înţelegem care sunt elementele stabile şi care sunt standardele care se modifică, dacă textul sacru nu ne spune asta direct?

Sunt standarde despre care se spune că au aparţinut strict evreilor sau grecilor. Cu toate acestea ele au fost prezente în biserica creştină până la începutul secolului al XX-lea. După aceea, ele au fost identificate ca fiind circumstanţiale şi deci trecute în categoria celor pe care le poţi lăsa nefăcute, fără ca relaţia cu Dumnezeu să-ţi fie afectată. S-a schimbat circumstanţa în câţiva zeci de ani, ani caracterizaţi de o depărtare vizibilă chiar şi de standardele fixe? Sau există o tendinţă, care trebuie să rămână ascunsă, de devalorizare a Sfântului Cuvânt?
Teologia modernă, moştenind pe undeva reflexul lui Clement al Alexandriei şi Origen, aplică interpretarea simbolică şi la texte care sunt aşezate nesimţit de evident într-un cadru real, cadru care nu permite interpretarea alegorică. O mitocănie care este prezentată ca dragoste faţă de text. Se explică un verset, care clar este prezentat de autorul inspirat ca fiind ceva ce-L priveşte pe om în relaţie cu Dumnezeu, prin asocierea cu anumite elemente culturale, despre care Textul Sacru nu pomeneşte nimic. Aceasta este o mitocănie care seamănă a inteligenţă şi serioasă pregătire scolastică. Nu merg mai departe pentru că şaua are deja urme.

Textul Sacru trebuie lasat să vorbească, pentru că este capabil să o facă desluşit şi pe înţelesul tuturor.

Share this!
This entry was posted in Crucial and tagged , , , , . Bookmark the permalink.