SABATUL CREŞTIN

SABATUL CREŞTIN

Rodul adevărat al unirii dintre Duhul Sfânt şi mireasa Lui, Biserica Catolică
Toate afirmaţiile protestanţilor la orice parte din material s-au dovedit ca neavând fundament sau se contrazic singure

Constând în 4 editoriale ce tratează subiectul de mai sus, publicate în ediţiile Catholic Mirror din 2, 9, 16 şi 23 septembrie 1893.

Publicat de Catholic Mirror

PREFAŢĂ

Conţinutul acestei broşuri conţine patru editoriale care au apărut în patru numere succesive ale Catholic Mirror, şi anume, pe data de: 2, 9, 16 respectiv 23 septembrie 1893. Cererea fără precedent de copii ale acestor numere (din revistă), ne-au făcut să le reedităm în beneficiul abonaţilor noştri.
Reeditarea acestor articole a fost realizată şi de Asociaţia Internaţională pentru Libertate Religioasă din Michigan (International Religious Liberty Association), sub forma unei broşuri de treizeci şi două de pagini, disponibile în Londra (Anglia), Australia, Cape Town (Africa), Toronto, Ontario (Canada) şi în Michigan, New York, California şi Tennesse.
În timp ce lumea protestantă manifestă un interes atât de profund pentru aceste materiale produse de catolici, credem că, credincioşii catolici din ţară ar trebui să aibă la îndemână argumente care să îi lase fără replică pe oponenţii religiei noastre, punându-ne astfel într-o poziţie de necucerit, pe când ei îşi expun condiţia total lipsită de temei, la care au redus Protestantismul.
Astfel privind lucrurile, oferim cu respect aceste pagini cititorilor, anticipând atât beneficiile cât şi plăcerea pe care o vor avea în cercetarea lor.

SABATUL CREŞTIN (2 sept. 1893)

Atenţia noastră a fost captată de o broşură de douăzeci şi unu de pagini, publicată de Asociaţia Internaţională pentru Libertate Religioasă din Michigan (International Religious Liberty Association), intitulată „Apel şi mustrare” („Appeal and Remonstrance”) întruchipând hotărâri luate de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea (24 februarie 1893). Aceste rezoluţii critică şi cenzurează cu asprime acţiunea Congresului Statelor Unite şi al Curţii Supreme, de încălcare a drepturilor omului, închizând Congresul Lumii (The World’s Fair) duminica.
Adventiştii sunt singurii creştini care au Biblia ca îndrumător şi care nu pot găsi în ea nici o justificare pentru schimbarea zilei a şaptea în ziua întâi. De aici şi apelativul adventişti „de ziua a şaptea”. Principiul lor cardinal constă în punerea deoparte a Sâmbetei în exclusivitate pentru a se închina lui Dumnezeu, în conformitate cu porunca dată de El Însuşi şi amintită în mod repetat în cărţile sacre ale Vechiului şi Noului Testament, poruncă ce a fost respectată în mod literal de copiii lui Israel timp de mii de ani şi susţinută (aprobată) de Fiul lui Dumnezeu, prin învăţăturile şi practicile Sale, cât a fost pe pământ.
Dimpotrivă, lumea protestantă, cu excepţia adventiştilor, cu aceeaşi Biblie ca îndrăgitul şi infailibilul învăţător, şi cu toate că i-au avut pe evreii cu practicile lor religioase înainte ochilor, totuşi – încă din secolul XVI, când au apărut – au respins ziua de închinare faţă de El, poruncită de Dumnezeu şi au ales o zi care intră în aparentă contradicţie cu legea Lui şi despre care nu se spune nimic pe paginile Cărţii sfinte.
Care amvon protestant nu răsună în fiecare duminică de predici împotriva călcării Sabatului? Cine poate uita strigătele fanatice ale predicatorilor protestanţi în lungul şi în latul ţării împotriva deschiderii porţilor bâlciului (World Fair ?) în ziua duminicii? Sau miile de petiţii semnate de milioane de oameni pentru a salva Ziua Domnului de profanare? Cu siguranţă, o astfel de manifestare gălăgioasă nu ar fi putut exista fără cea mai puternică temelie pentru nişte proteste atât de animate.
Şi când li s-au alocat sectelor protestante raioane (locuri) la „World’s Fair” pentru a-şi expune produsele, cine poate uita indignarea accentuată a fraţilor noştri prezbiterieni când au aflat de decizia Curţii Supreme de a nu se opune deschiderii care avea loc dumică? Ziarele ne-au informat că ei au refuzat spaţiile care erau rezervate pentru ei şi n-au deschis cutiile, cerând să li se retragă produsele, ţinându-se ferm de principiile lor, şi astfel dezaprobând orice fel de contact cu această expoziţie profanatoare care încălca Sabatul.
Fără îndoială, fraţii noştri calvinişti au meritat şi împărtăşit simpatia tuturor celorlalte secte care au pierdut oportunitatea să pozeze ca martiri în apărarea Sabatului. Astfel, ei au devenit „o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni”, deşi fraţii lor protestanţi care n-au împărtăşit aceeaşi soartă, au catalogat rămânerea lor la principiile religioase ca fiind mândrie fariseică şi încăpăţânare.
Scopul pe care îl urmărim prin acest articol este acela de a aduce lumină asupra acestui important subiect (căci dacă ar fi să scoatem Sabatul de la amvoanele protestante, sectele s-ar simţi pierdute iar predicatorii ar fi privaţi de deliciul lor), pentru ca cititorii noştri să înţeleagă chestiunea în tot ansamblul ei şi astfel să ajungă la o convingere clară.
Vorbind din punct de vedere moral, lumea creştină are un numitor comun în închinarea adusă Domnului în ziua întâi a săptămânii.
Israeliţii, răspândiţi pe tot pământul, ţin ultima zi a săptămânii ca fiind sacră pentru închinarea la Divinitate. În acest caz şi Adventiştii de Ziua a Şaptea (o sectă creştină, foarte mică la număr) au ales aceeaşi zi.
Atât iraeliţii cât şi adventiştii fac apel la Biblie pentru porunca divină, recomandând stricta păzire a Sâmbetei.
Israeliţii respectă doar autoritatea Vechiului Testament, dar adventiştii, care sunt creştini, pun Noul Testament pe acelaşi nivel cu Vechiul Testament, şi anume: din punct de vedere al inspiraţiei. Ei admit că Biblia, învăţătorul lor, constă din două părţi; că Mântuitorul în timpul vieţii Sale de muritor nu a ţinut nici o altă zi în afara Sâmbetei. Evangheliile arată foarte clar acest lucru; în plus, niciunde în paginile Faptelor Apostolilor, epistolelelor şi Apocalipsei nu poate fi găsit vreun un act prin care rânduiala sâmbetei să fi fost anulată.
De aceea adventiştii, la fel ca şi israeliţii, îşi derivă credinţa din Vechiul Testament, poziţie care este confirmată de Noul Testament şi pe deplin aprobată de viaţa Mântuitorului şi a apostolilor Lui care au predicat din Cuvântul sacru timp de aproape un secol în era creştină.
Numeric vorbind, adventiştii de ziua a şaptea sunt o parte infimă/nesemnificativă din populaţia protestantă dar, pentru că subiectul nu este legat de cantitate ci de adevăr, dovezi şi dreptate, un simţ rafinat pentru justiţie ne interzice să condamnăm această mică sectă fără a face o investigaţie imparţială şi cu calm în prealabil; aceasta nu este înmormântarea noastră.
Lumea protestantă a fost, încă de la naştere – în secolul XVI – într-un real acord cu Biserica Catolică în păstrarea nu a Sâmbetei, ci a Duminici ca zi „sfântă”. Discuţia despre motivele care au condus la această unanimitate în simţire şi exercitare a credinţei timp de mai mult de trei sute de ani trebuie să ajute Protestantismul spre a se poziţiona pe o bază solidă, iar argumentele aduse în favoarea poziţiei sale trebuie să fie mai puternice decât cele oferite de israeliţi şi adventişti, care au Biblia ca unic învăţător, arbitru şi martor. Dacă totuşi argumentele oferite ulterior, vor fi incontestabile şi convingătoare atât pentru marea masă protestantă cât şi pentru partea litigantă (împricinată), apelând la învăţătorul lor comun, Biblia, atunci marele trup Protestant, cu toate că se manifestă atât de gălăgios când vine vorba de stricta păzire a Duminicii, nu au nici o altă variantă decât să admită că au predicat şi practicat ceea ce este fals din punct de vedere scripturistic, timp de mai mult de trei sute de ani prin faptul că au adoptat învăţăturile şi practicile celei pe care ei mereu au pretins-o a fi biserica apostată, contrar cu tot ce învaţă Sfânta Scriptură. Pentru a adăuga intensitate acestei gafe scripturistice impardonabile, se aminteşte una dintre cele mai pozitive şi categorice porunci date de Dumnezeu robului său, omul: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca să o sfinţeşti.”
Nici un protestant din zilele noastre nu s-a supus până acum acestei porunci, şi asta nu pentru că ar fi aderat la biserica apostată, ci dimpotrivă mereu făcând referire la Biblie care, însă, de la Geneza la Apocalipsa nu învaţă o altă doctrină, fapt ce le dă dreptate israeliţilor şi adventiştilor. Ambele părţi afirmă că Biblia este învăţătorul lor „infailibil”. Să lăsăm Biblia să decidă dacă Sâmbăta sau Duminica este ziua poruncită de Dumnezeu. Una din cele două părţi greşeşte iar o poziţie greşită în legătură cu acest subiect atât de important implică penalizări teribile, impuse de Însuşi Dumnezeu, împotriva călcătorului acestui „legământ veşnic”. Vom intra in discuţie privind la argumentele ambelor părţi. Această dezbatere nu este prea complexă pentru a fi înţeleasă de omul obişnuit nici nu implică studii extraordinare. De fapt, problema se rezolvă de la sine, cu ajutorul unor întrebări al căror răspuns e simplu:
1. Care zi a săptămânii ne porunceşte Biblia să o păstrăm ca „zi sfântă”?
2. A schimbat Noul Testament, prin vreo normă sau practică porunca originală?
3. S-au supus protestanţii, începând cu secolul al şaisprezecelea, poruncii lui Dumnezeu păzind ca „sfântă” ziua despre care vorbeşte călăuza şi învăţătorul lor, Biblia? Şi dacă nu, de ce?
Ne luăm angajamentul ca să oferim cât mai multe răspunsuri inteligente acestor trei întrebări, care nu pot da greş în apărarea adevărului şi în confirmarea sluţeniei păcatului.

[Din „Catholic Mirror”, 9 septembrie, 1893]

„Dar credinţa, fanatica credinţă, odată cununată
Cu scumpa falsitate, pân’ la sfârşit rămâne-mbrăţişată”. – Moore

În conformitate cu promisiunea făcută în ultimul număr, mergem mai departe în demascarea uneia dintre cele mai flagrante erori şi totodată o impardonabilă inconsecvenţă faţă de regula credinţei în Biblie. Totuşi, pentru ca nu cumva să fim greşit înţeleşi, credem că e necesar să pornim de la premisa că Protestantismul nu recunoaşte nici o regulă de credinţă, nici un învăţător, cu excepţia „infailibilei Biblii”. Aşa cum catolicul dă întâietate bisericii sale, atunci când vine vorba de probleme spirituale de orice fel, în acelaşi fel protestantul nu recunoaşte nici un alt învăţător decât Biblia. Toată spiritualitatea lui derivă din învăţăturile ei. Vocea lui Dumnezeu i se adresează lui prin singurul Său învăţător inspirat. Cuprinde religia, credinţa şi practica vieţii lui. Afirmaţia lui Chillingworth: „Biblia, toată Biblia şi nimic altceva decât Biblia, aceasta este religia protestantă”, este doar una din diversele forme ale aceleiaşi idei, redată în alte cuvinte: „Cartea lui Dumnezeu”, „Hrisovul mântuirii noastre”, „Profetul credinţei noastre creştine”, „Scrisoarea lui Dumnezeu către omenire” etc., etc. Astfel, este incontestabil faptul că Biblia şi numai Biblia este învăţătorul Creştinismului Protestant. Presupunând că aşa este, vom continua acum să studiem problema amintită în ultimul număr, pătrunzând în esenţa ei.
Recunoscând ceea ce nu poate fi negat, şi anume că există o contradicţie directă între învăţătura şi practica creştinilor protestanţi – cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea şi a poporului evreu; ambii păzind zile diferite ale săptămânii pentru a se închina Domnului -, vom continua prin a lua cunoştinţă de ceea ce spune singurul martor disponibil şi utilizabil în această situaţie, şi anume: Biblia. Prima expresie cu care ne întâlnim când deschidem Cuvântul Sacru, se găseşte la Geneza 2:2 „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.” Următoare referire la această problemă se găseşte în Exodul capitolul 20, unde Dumnezeu a poruncit ca ziua a şaptea să fie păzită pentru că El Însuşi S-a odihnit de munca creaţiei în acea zi; iar textul sacru ne informează că de aceea a cerut El să fie ţinută, folosind următoarele cuvinte: „de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Din nou citim, în capitolul 31, versetul 15: „Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului.”, iar în versetul 16 şi 17: „ca un legământ necurmat”, „un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.”
În Vechiul Testament se face referire la Sabat de 126 de ori, şi toate aceste texte afirmă în armonie voia lui Dumnezeu, care porunceşte ca ziua a şaptea să fie ţinută, pentru că Dumnezeu Însuşi a ţinut-o mai întâi, făcând-o obligatorie pentru toţi, ca un legământ veşnic. Nu putem să ne imaginăm că cineva ar fi atât de nesăbuit să pună la îndoială dacă Sâmbăta este sau nu Sabatul zilei a şaptea, văzând că poporul Israel a ţinut Sâmbăta încă de la darea Legii, din 2.514 î. Hr până în 1.893 d. Hr [n. tr. anul scrierii acestui articol], o perioadă lungă de 3.383 de ani. Având exemplul israeliţilor înaintea ochilor în zilele noastre, nu e nevoie de nici o altă dovadă istorică mai bună decât aceasta: că poporul ales al lui Dumnezeu, păzitorii Vechiului Testament, reprezentanţii vii ai singurei religii divine până în prezent, timp de 1.490 de ani, înainte de Creştinism, au păstrat prin practica lor săptămânală tradiţia vie a interpretării corecte a ceea ce este ziua specială a săptămânii, Sâmbăta, pentru a fi păstrată „sfântă pentru Domnul”, tradiţie pe care şi-au extins-o, prin exercitarea credinţei lor, pentru încă 1.893 de ani, astfel acoperind şi perioada existenţei Creştinismului. Socotim necesar să clarificăm acest punct, din motive pe care le vom vedea de aici înainte. Biblia – Vechiul Testament – confirmată de o tradiţie care există de 3383 ani în rândul poporului lui Dumnezeu, ne învaţă cu absolută certitudine că: Dumnezeu Însuşi a numit ziua aceasta şi a „păstrat-o sfântă pentru El”; că ziua era Sâmbătă; că orice încălcare a legii era pedepsită cu moartea. „Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta, va fi nimicit din mijlocul poporului său”. (Exod 31:14)
E imposibil să găsim o pedeapsă mai severă decât cea rostită de Dumnezeu Însuşi, în textul de mai sus, pentru toţi cei care violează o lege la care se face referire de nu mai puţin de o sută douăzeci şi şase de ori în Vechea Lege. Cele zece porunci ale Vechiului Testament sunt întipărite în memoria copilului creştinului biblic de la o vârstă fragedă, dar niciuna din cele zece nu este mai mult subliniată – atât în şcoala dumincală cât şi de la amvon – ca cea a păzirii zilei de Sabat.
Înţelegând astfel suficient de clar care este voia lui Dumnezeu cu privire la ziua care trebuie păstrată ca zi sfântă, din Cuvântul Său – pentru că El S-a odihnit în acea zi, confirmată de poporul ales prin tradiţia lor de-a lungul a mii de ani -, în mod natural urmează să ne întrebăm când şi unde a schimbat Dumnezeu ziua de închinare, pentru că este evident că a avut loc o schimbare a zilei şi, întrucât nu poate fi găsită nici o indicaţie în această direcţie pe paginile Vechiului Testament, nici în practicile poporului evreu, trebuie să ne uităm la dispensa creştină, şi anume: Noul Testament, pentru a găsi porunca lui Dumnezeu prin care anulează vechiul Sabat, Sâmbăta.
Ne ocupăm acum de o perioadă ce acoperă aproape nouăsprezece secole, şi vrem să vedem dacă Învăţătorul Divin suplimentar – Noul Testament – conţine un decret care desfiinţează mandatul Vechii Legi şi, în acelaşi timp, substituie o zi pentru Sabatul Divin instituit al Vechii Legi, adică Sâmbăta. Întrucât Sâmbăta a fost ziua păstrată şi poruncită ca să fie păstrată de către Dumnezeu, numai Divinitatea, sub forma unui decret de anulare, putea abroga legământul Sâmbetei şi să dea un mandat divin care să arate o altă zi care trebuie păstrată ca „zi sfântă”, alta decât Sâmbăta; de un astfel de argument are nevoie conştiinţa credinciosului. Biblia fiind singurul învăţător recunoscut de creştinul biblic, Vechiul Testament neoferind însă nici un sprijin din acest punct de vedere, şi totuşi pentru că în lumea creştină/biblică este ţinută o altă zi – alta decât Sâmbăta –, pentru creştinul reformat este iminent/obligatoriu să găsească pe paginile Noului Testament noul decret divin care anulează Sâmbăta şi o înlocuieşte cu Duminica ţinută de creştinii biblici încă din zorii Reformaţiunii.
Examinând Noul Testament din scoarţă în scoarţă în mod critic, găsim şaizeci şi una de referiri la sabat. Mai aflăm şi faptul că Mântuitorul, în mod invariabil, a ales zilele de sabat (Sâmbăta) pentru a învăţa pe oameni în sinagogi şi pentru a face minuni. Cei patru evanghelişti fac referiri la Sabat (Sâmbătă) de cincizeci şi unu de ori.
La un moment dat Mântuitorul chiar se proclamă „Domn al Sabatului”, după cum menţionează Matei şi Luca, dar în toate lucrurile înregistrate din timpul vieţuirii Sale nu se găseşte vreo încercare de a o schimba (ziua). Chiar în viaţa ucenicilor şi a prietenilor Lui remarcăm o respectare foarte strictă după moartea Lui. Sfântul Luca, în capitolul 23, versetul 56 ne informează că, pe când trupul Său se afla în mormânt „s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.”
„În ziua întâi a săptămânii (Duminica Paştelor), femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele, pe cari le pregătiseră.” Miresmele au fost pregătite în seara Vinerei Mari pentru că „Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului” (vers. 54). Modul în care au acţionat prietenii Mântuitorului dovedeşte şi înlătură orice urmă de îndoială că, după moartea Lui, ei au păstrat ca “zi sfântă” Sâmbăta şi s-au raportat la Duminică la fel ca la oricare altă zi a săptămânii. Poate fi ceva mai conclusiv decât faptul că apostolii şi sfintele femei nu au ştiut niciodată nimic despre vreun alt Sabat în afară de Sabatul-Sâmbătă, până la moartea lui Christos?
Vom investiga în continuare ceea ce s-a întâmplat în următorii treizeci de ani, aşa cum îi prezintă evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor. Cu siguranţă trebuie să existe vreun indiciu cu privire la „decretul de anulare” în practica apostolilor din acea perioadă prelungită.
Dar vai! Din nou suntem dezamăgiţi. De nouă ori găsim referiri la Sabat în Fapte şi în toate cazurile este vorba de Sâmbătă (vechiul Sabat). Iată şi dovezile pentru cititorii noştri: Fapte 13: 14, 27, 42, 44; 15: 31; 17: 2; 18: 4: „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci”. Astfel, de la Geneza la Apocalipsa: Sabatul (Sâmbăta)!!! E imposibil de găsit în Noul Testament cea mai mică interferenţă între Mântuitorul sau apostolii Săi şi Sabat. Dimpotrivă, toţi sunt în asentiment cu legământul; nici o aprobare plenară din partea Lui în timpul vieţii iar după moartea Lui se vede o participare activă a apostolilor la închinare în aceeaşi zi şi nu alta, pe parcursul a treizeci de ani, aşa după cum ne mărturisesc Faptele Apostolilor.
Concluzia este, astfel, inevitabilă: dintre toţi cei care au adoptat Biblia ca ghid, israeliţii şi adventiştii de ziua a şaptea au toate argumentele de partea lor, în timp ce protestanţii biblici nu au nici un cuvânt în apărarea înlocuirii Sâmbetei cu Duminica.

[din Catholic Mirror, 16 septembrie 1893]

Când majestatea sa, Satana, care a fost „un ucigaş de la început” şi „tatăl minciunii”, a întreprins deschiderea ochilor primei noastre mame, Eva, stimulându-i ambiţia: „vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, nu a făcut decât să îşi înceapă lucrarea de înşelare a oamenilor. Dar, la fel ca Eva, şi ei îşi dau seama prea târziu de metodele lui de a îi fermecare pentru a-i îndepărta de la supunerea faţă de Dumnezeu. Nici subiectul în discuţie nu face excepţie; nu e altceva decât o altă tactică a majestăţii întunericului.
Au trecut trei secole de când el, în mod plauzibil, le-a înfăţişat unui număr mare de creştini ambiţioşi şi nemulţumiţi, perspectiva luminoasă a începerii unei „noi orientări”, lăsând deoparte călăuzirea oferită de Biserica instituită de Fiul lui Dumnezeu şi asumându-şi un nou învăţător: Biblia şi numai Biblia, nou-născutul lor oracol.
Inteligenţa celui rău prevedea succesul acestei manevre. Iar rezultatul nu a fost mai prejos decât cele mai optimiste aşteptări ale sale.
Era nevoie de un spirit aventuros pentru a se ridica la aşteptări. Majestatea sa Satana a găsit candidatul perfect în călugărul apostat Luther care, el însuşi, în mod repetat mărturiseşte – în Table Talk şi într-o altă lucrare publicată la Wittemberg în 1558 sub supravegherea lui Melancthon – că între el şi stăpânul său există o relaţie foarte familială. Convorbirile sale cu Satana din diferite ocazii sunt mărturisite de Luther însuşi – un martor demn de toată încrederea. Ceea ce a încercat să realizeze prin intermediul şarpelui în Grădină, a îndeplinit în lumea creştinată.

„Dă-le un cârmaci pentru flota lor rătăcitoare,
Iscusit în arta lui şi dedat la înşelare
A cărui mână cu aventurare le va da direcţionare
Spre ţărmuri ostile, sau îi va scufunda în mare.”

Cum sfârşitul propus de Cel Rău în raidul său asupra Bisericii lui Christos era distrugerea Creştinismului, vom încerca să sortăm acum mijloacele adoptate de el pentru a îşi garanta succesul.
După ce am demonstrat că Mântuitorul, în timpul vieţii Sale, niciodată nu a deviat de la păzirea cu credincioşie a Sabatului (Sâmbetei) – iar cei patru evanghelişti fac referire la asta de cincizeci şi unu de ori – ba chiar s-a proclamat „Domn al Sabatului” fără a lăsa măcar odată, prin poruncă sau practică, să se înţeleagă că El schimbă ziua, înlocuind-o cu alta; după ce am observat conduita apostolilor şi ale sfintelor femei în seara morţii Sale, pregătind miresmele pentru a Îi îmbălsăma trupul în dimineaţa de după Sabat (Sâmbătă) – aşa după cum ne informează sfântul Luca (Luca 24:1) -, prin aceasta plasând dincolo de orice îndoială dorinţa Fiului lui Dumnezeu din timpul vieţii Sale de a păstra cu fermitate Sabatul; după ce am adus în atenţie acţiunile reprezentanţilor Săi rămaşi în viaţă după moartea Sa, aşa cum sunt prezentate de sfântul Luca; după ce am pus înaintea cititorilor realitatea indiscutabilă că apostolii, pentru următorii treizeci de ani (Faptele Apostolilor) niciodată nu au deviat de la practica Maestrului Divin, după cum ne spune sfântul Luca (Fapte 18:4): „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat (Sâmbătă), şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci.” Convertiţii dintre neamuri, aşa cum vedem în text, erau instruiţi, alături de iudei, să păzească Sâmbăta, convertiţi fiind „iudei şi greci” la un loc.
După ce am atras atenţia şi asupra textelor din Faptele Apostolilor (9), în legătură cu folosirea exclusivă a Sabatului de către iudeii şi creştinii din perioada aceea de treizeci de ani (după moartea Mântuitorului), ca singura zi din săptămână păstrată de Christos şi apostolii Săi, perioadă care epuizează mărturia scrisă inspirată, trecem acum mai departe şi suplimentăm lista dovezilor că Sabatul (Sâmbătă) are acest privilegiu, captând atenţia celor care cred că Scrierea Sacră s-ar referi la prima zi a săptămânii.
Prima referire la Duminică după învierea lui Christos se găseşte în Evanghelia sfântului Luca, la capitolul 24: 33-40 şi Evanghelia sfântului Ioan, la capitolul 20: 19.
Textele de mai sus se referă la unicul motiv pentru care s-au adunat o parte din ucenici. A avut loc în ziua învierii (Duminica Paştelor), nu cu scopul inaugurării „noii orientări” părăsind vechiul Sabat (Sâmbăta) şi adoptând ca „sfântă” o altă zi, deoarece nu ne este dat nici un indiciu cu privire la vreo rugăciune, îndemn sau citire a Scripturilor, dar se face aluzie la demoralizarea totală a ucenicilor care erau îngrămădiţi la un loc în odaia din Ierusalim „de frica iudeilor”, după cum ne informează sfântul Ioan.
Al doilea text care vorbeşte despre Duminică se găseşte în Evanghelia sfântului Ioan, la capitolul 2, versetele 26 şi 29: „După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei.” Mântuitorul, după ce a înviat, S-a înfăţişat înaintea apostolilor pentru a satisface neîncrederea lui Toma, care lipsise la întâlnirea din Duminica Paştelor. Asta ar fi fost o ocazie de aur pentru Mântuitorul, ca să schimbe ziua în prezenţa ucenicilor. Dar, la fel ca în ziua de Paşti, nu se spune nimic despre vreo rugăciune, laudă sau citirea Scripturilor. A treia ocazie în care ucenicii au fost împreună Duminica se găseşte în Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 1: „În ziua Cincizecimii (Duminica), erau toţi împreună în acelaş loc.” Acum, ar trebui ca acest text să le ofere fraţilor noştri creştini, care se ghidează după Biblie, speranţa că Duminica substituie Sâmbăta? Pentru că, atunci când le spunem că iudeii au ţinut această Duminică timp de 1500 de ani, şi au păstrat-o şi după instaurarea creştinismului, timp de 1800 de ani, în acelaşi timp păzind şi Sabatul, nu există nimic în acest text ce ar putea să ofere alinare sau consolare. Cincizecimea este a cincizecia zi după Paşti, care a fost denumită Sabatul săptămânilor (de şapte ori şapte zile); ziua ce urma după completarea acestor şapte Sabate era ziua principală a întregului festival, care trebuia să fie/pică Duminica. Care israelit nu ar compătimi pe cei care ar căuta să găsească originea păzirii primei zile a săptămânii în sărbătoarea secerişului (Rusaliile), pe care el o păzeşte de mai mult de 3000 de ani? Cine altul decât creştinul biblic, care caută un pretext pentru a scuza desacralizarea Sabatului care a fost întotdeauna ţinut de Christos şi ucenicii Săi, s-ar fi agăţat de Festivalul Iudaic al Secerişului pentru a scuza actul său de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva învăţătorului său, Biblia?
Din nou, apologeţii biblici, ne atrag atenţia asupra Fapte cap. 20: 6-7: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea…” După toate aparenţele, textul de mai sus ar trebui să ofere o oarecare consolare nemulţumiţilor noştri fraţi biblici, dar pentru că şi-au asumat un rol de “încurcă-lume”, nu le putem permite nici această fărâmă de confort. Le răspundem cu axioma: „Qui nimium probat, nihil probat” (Cel ce dovedeşte prea multe, nu dovedeşte nimic). Să ne întoarcem la capitolul 2 din Fapte, la versetul 46: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă…” E suficient să arunci o privire ca să-ţi dai seama că textul folosit ca să dovedească prerogativele exclusive ale Duminicii dispare când este pus alături de versetul 46. Ceea ce creştinii atribuie prin acest text doar Duminicii, sfântul Luca spune că era ceva obişnuit pentru fiecare zi a săptămânii: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă”.
Un alt text care, în aparenţă, învaţă că Sâmbăta a fost înlocuită de Duminică se află în 1 Corinteni 16:1-2.
„Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi”, „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea…” etc. Presupunând că cererea sfântului Pavel a fost luată în calcul, să privim cu atenţie ce se făcea în fiecare Sâmbătă în timpul vieţii Mântuitorului şi după aceea, timp de treizeci de ani, după cum ne informează cartea Faptele Apostolilor.
Urmaşii lui Christos se întâlneau „în fiecare zi de Sabat”. „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci.” (Fapte 18:4) La ce concluzie mai absurdă poţi ajunge, decât aceea că cititul din Scripturi, rugăciunea, predica, lucruri care formau obişnuinţa de Sâmbătă, aşa după cum s-a dovedit din abundenţă, au fost asaltate de un apel care cere să fie transpuse în altă zi a săptămânii?
Pentru a vedea valoarea acestui text în întregimea lui, trebuie să ne amintim ce au făcut ucenicii şi sfintele femei în Vinerea Mare, înainte de apus. Au adus mirodeniile după ce El a fost dat jos de pe cruce; au întrerupt orice activitate până după terminarea Sabatului Domnului, şi abia atunci, Duminică dimineaţa urmau să reia procesul de îmbălsămare al trupului lui Isus.
Ne vom întreba, probabil, de ce nu au terminat acest proces de îmbălsămare Sâmbătă? Pentru că ei ştiau că această activitate va interfera cu păzirea Sabatului, care era de importanţă superioară, şi până când nu se va putea dovedi că ziua Sabatului care urma după Sabatul despre care vorbeşte textul, nu a fost păzită (ceea ce ar fi fals, având în vedere că fiecare Sabat a fost ţinut), cererea sfântului Pavel de a colecta Duminica rămâne în aceeaşi categorie cu munca de îmbălsămare a trupului lui Christos, care nu putea fi efectuată în Sabat şi a fost amânată până în următoarea zi convenabilă, şi anume: Duminica, sau prima zi a săptămânii.
Făcând uz de toate textele din Noul Testament care fac referire la Sabat (Sâmbătă), şi la prima zi a săptămânii (Duminica), şi arătând în mod conclusiv cu ajutorul acestor texte că nu poate fi găsit nici un pretext în cartea sfântă pentru înlocuirea Sâmbetei cu Duminica, nu mai rămâne decât să analizăm înţelesul expresiei „Ziua Domnului” care se găseşte în Noul Testament, ceea ce ne propunem în următorul articol, şi să conchidem cu remarci privitoare la lipsa de armonie din sistemul religios pe care noi l-am dovedit lipsit de temei şi care se contrazice singur.

[din Catholic Mirror, 23 septembrie 1893]

„Între două cârje inegale şchiopătează
C-un picior pe adevăr ş-unul pe minciună
Se furişează-aşa, cu pas stingher spre ţintă
Convins doar că pierderea cursei mai urmează.”

În articolul de faţă ne propunem să investigăm cu atenţie o nouă (şi ultimă) categorie de dovezi care se crede că pot convinge pe creştinul biblic de faptul că Dumnezeu a înlocuit Sâmbăta cu Duminica pentru a I se închina în Noua Lege, şi că dorinţa divină se găseşte înscrisă de Duhul Sfânt în scrierile apostolice.
Am aflat că această schimbare radicală a fost exprimată, din nou şi din nou, într-o serie de texte în care se găseşte expresia: „Ziua Domnului”.
După ce am analizat grupul de versete din Noul Testament, sub titlul „Sabat”, însumând şaizeci şi unu în evanghelii, Faptele Apostolilor şi epistole, şi al doilea grup în care „prima zi a săptămânii” – sau Duminica – (acestea din a doua categorie sunt nouă), continuăm prin a examina al treilea şi ultimul grup de texte pentru a salva sistemul biblic de acuza că, în numele lui Dumnezeu, a apărut un decret care, de fapt, nu are nici o susţinere din partea Bibliei.
Primul din această categorie se găseşte în Fapte 2:20 „soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vinã ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucitã”. Câte duminici s-au scurs de când profeţia a fost rostită? În zadar efortul de a denatura înţelesul textului sacru din „Ziua Judecăţii” în „Duminică”!
Al doilea text din aceeaşi categorie se găseşte în 1 Corinteni 1:8 „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” Orice nătâng îşi poate da seama că aici apostolul indică pur şi simplu Ziua Judecăţii. Următorul text se găseşte în aceeaşi epistolă, la capitolul 5:5 „un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui sã fie mântuit în ziua Domnului Isus.” Corinteanul incestuos era, desigur, salvat în următoarea Duminică! Mai departe, în 2 Corinteni 1:13-14 „Şi trag nădejde că până la sfârşit veţi cunoaşte, cum aţi şi cunoscut în parte, că noi suntem lauda voastră, după cum şi voi veţi fi lauda noastră în ziua Domnului Isus.”
Duminica sau ziua Judecăţii? Care? Al cincilea text este din Epistola lui Pavel către Filipeni, capitolul 1:6 „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bunã lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Oamenii buni din Filipi, în atingerea desăvârşirii în următoarea Duminică, pot să îşi permită să râdă de interpretarea asta!
Ne îndreptăm acum spre al şaselea text, care se găseşte în Filipeni 1:10 „ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vã poticniţi până în ziua venirii lui Hristos”. Acea zi a fost următoarea Duminică, într-adevăr! Până la urmă nu a fost atât de mult de aşteptat. Al şaptelea text, 2 Petru 3:10: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ”. Aplicarea acestui text la Duminică întrece orice absurditate.
Al optulea text, 2 Petru 3:12: „aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului”. Este vorba de aceeaşi zi la care se face referire în textul anterior; dacă textele ar vorbi de „următoarea Duminică”, asta ar i-ar fi pus pe creştini în stare de veghe în următoarea Sâmbătă noaptea.
Am prezentat cititorilor noştri opt din cele nouă texte folosite ca suport biblic în efortul sacrileg de a dovedi că „Ziua Domnului” este Duminica, şi cu ce rezultat? Fiecare din ele oferă dovezi de primă mână (prima facie) în favoarea ultimei zile; se referă direct la ea, în mod absolut şi fără echivoc.
Cel de-al nouălea text în care întâlnim expresia „Ziua Domnului” este ultimul care se găseşte în scrierile apostolice. Apocalipsa sau Revelaţia (Descoperirea), versetul 10 din capitolul 1 sună astfel: „În ziua Domnului eram în Duhul”. Însă această exprimare nu le va oferi mai mult confort prietenilor noştri biblici decât versetele anterioare. A folosit sfântul Ioan expresia cândva, înainte, în evangheliile sau epistolele sale? E clar că nu. S-a referit el în vreo ocazie, până aici, la Duminică? Da, de două ori. Cum a denumit Duminica în aceste două ocazii? Duminica Paştelor a fost numită „Ziua dintâi a săptămânii” (Sfânta Evanghelie a lui Ioan, cap. 20:1)
Din nou, în capitolul 20, versetul 19: „În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii”. Evident – deşi inspirat -, atât în evangheliile cât şi în epistolele sale, Ioan numeşte Duminica „întâia/prima zi a săptămânii”. Pe ce bază, atunci, se poate presupune că el a renunţat la denumirea pe care o folosea? A fost mai inspirat când a scris Apocalipsa, sau a adoptat o nouă denumire pentru Duminică, una care era în vogă atunci?
Un răspuns la aceste întrebări e de prisos, mai ales la ultima, având în vedere că aceeaşi expresie a fost folosită de opt ori de sfântul Luca, sfântul Pavel şi sfântul Petru, toţi sub inspiraţie divină, şi cu siguranţă că Duhul Sfânt nu ar inspira pe sfântul Ioan să numească Duminica ziua Domnului, în timp ce pe ceilalţi tot El i-a inspirat să folosească această expresie când se refereau la Ziua Judecăţii. Experţii în dialectică iau în considerare, printre motivele infailibile de certitudine, motivul moral al analogiei sau inducţiei, prin care ni se permite să păşim cu certitudine de la ceea ce ştiam către necunoscut. Fiind siguri de semnificaţia expresiei folosită de opt ori cu acelaşi sens, ajungem la concluzia că aceeaşi expresie poate avea doar acelaşi înţeles, mai ales că ştim că în toate cele nouă ocazii expresiile au fost folosite ca urmare a inspiraţiei Duhului Sfânt.
Nici nu se doreşte, în sine, să se arate că, la fel ca celelalte versete, acesta ar avea acelaşi înţeles. Sfântul Ioan (Apoc. 1:1) spune: „În ziua Domnului eram în Duhul”; el ne oferă cheia înţelegerii acestei expresii în capitolul patru, primele două versete: „După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisã în cer.” O voce i-a spus: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” Să urcăm în duh împreună cu Ioan. Încotro? Prin acea “uşă din ceruri”, spre cer? Şi ce vom vedea? „Lucrurile ce au să se întâmple” (4:1). El s-a suit în duhul la cer. I s-a spus să scrie, în totalitate, viziunea cu privire la ce urmează să se întâmple înainte de şi concomitent cu „Ziua Domnului” sau Ziua Judecăţii; expresia „Ziua Domnului” fiind, în Scriptură, rezervată exclusiv pentru Ziua Judecăţii.
Am adunat şi am studiat cu acurateţe orice dovadă din Noul Testament care ar putea fi adusă în favoarea vreunei legi care desfiinţează Sabatul vechii Legi, sau prin care se înlocuieşte cu o altă zi pentru creştini. Am avut grijă să facem distincţia aceasta ca nu cumva să se creadă că porunca a treia a fost abrogată sub Noua Lege (Noul Legământ). Orice lege de acest gen a fost respinsă de Călugării Episcopali Metodişti în Pastorala din 1847 (?), şi citată de New York Herald la aceeaşi dată, prin următoarele: „Sabatul instituit la început şi confirmat în mod repetat de Moise şi profeţi, nu a fost niciodată abrogat. O parte din legea morală, nu o parte din titlul sau sacralitatea ei, a fost dată la o parte”. Declaraţia oficială de mai sus a consacrat acea mare masă de creştini biblici la permanenţa celei de-a treia porunci sub noul legământ.
Rugăm din nou ca cititorii noştri să acorde o atenţie celui de-al douăzecilea articol din „cele 39 articole de religie” din Cartea de Rugăciuni (Book of Common Prayer): „Bisericii nu i se permite să decreteze/ordone ceva ce este contrar cuvântului scris al lui Dumnezeu.”

CONCLUZIE

În această serie de articole ne-am străduit să îi instruim pe cititorii noştri pentru a-i pregăti, prezentându-le o serie de realităţi incontestabile care se află în cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ajunge la o concluzie irefutabilă. Sistemul biblic apărut în secolul şaisprezece, nu numai că a pus stăpânire pe posesiunile vremelnice ale Bisericii dar a şi dezbrăcat creştinătatea, în cruciadele sale vandalice, atât cât a putut, de toate sacramentele instituite de fondatorul ei, de Sfântul Sacrificiu şi aşa mai departe… reţinând nimic altceva decât Biblia, pe care reprezentanţii săi au pronunţat-o unicul lor învăţător în materie de doctrine creştine şi morală.
Un principiu esenţial, printre altele, pe care îl mai au şi astăzi, este acela al păzirii Sabatului ca zi sfântă. De fapt, în ultimii trei sute de ani, singurul punct al crezului creştin în care a existat un consens deplin. Păzirea Sabatului constituie suma şi substanţa teoriei biblice. Amvoanele răsună în fiecare săptămână de tirade împotriva manierei indulgente de păzire a Sabatului pe care o au ţările catolice, în contrast cu adevăraţii creştini, mulţumiţi de sine, din ţările în care oamenii se lasă conduşi de Biblie. Cine va putea vreodată uita indignarea predicatorilor biblici în lung şi-n lat, de la fiecare amvon protestant, cât încă nu se luase o decizie cu privire la deschiderea Târgului „World’s Fair” într-o zi de Duminică, şi cine nu ştie astăzi că o sectă, pentru a-şi arăta sfânta indignare în urma deciziei luate, a refuzat să deschidă cutiile cu produsele lor, la acest eveniment?
Aceşti creştini de cel mai înalt grad, studiind cu atenţie Biblia, îşi pot găsi perechea într-o anume clasă de oameni care trăiau pe vremea Mântuitorului şi care îl persecutau zi şi noapte, supăraţi peste măsură, pentru că El nu a păzit Sabatul într-un mod atât de strict şi îngust ca ei.
Ei Îl urau pentru că folosea bunul simţ în raport cu ziua, iar El nu a găsit nici un epitet suficient de expresiv pentru a descrie dispreţul faţă de mândria lor fariseică. Şi este foarte probabil ca mintea divină să aibă aceeaşi părere şi despre simpatizanţii lor care trăiesc atât de aproape de secolul nouăsprezece. Măcar fariseii ţineau adevăratul Sabat, dar fariseii noştri moderni, bazându-se pe naivitatea şi credulitatea oamenilor, nici măcar odată în viaţa lor nu au păzit adevăratul Sabat pe care Maestrul lor Divin l-a respectat până în ziua morţii, şi pe care ucenicii Lui l-au păzit, urmând exemplul Său, timp de treizeci de ani după moartea Lui, după cum ne spune Biblia.
Cea mai evidentă contradicţie, care include şi o respingere deliberată sacrilegă a celei mai pozitive porunci, ni se înfăţişează astăzi în acţiunile lumii creştine biblice. Biblia şi Sabatul constituie cuvântul de ordine al Protestantismului; dar am demonstrat că, de fapt, este Biblia împotriva Sabatului. Am arătat că nu a existat vreodată vreo discrepanţă mai mare decât aceea dintre teoria şi practica lor. Am dovedit că nici strămoşii lor biblici şi nici ei nu au păzit Sabatul vreodată în viaţa lor.
Evreii şi Adventiştii de ziua a şaptea sunt martori ai pângăririi lor săptămânale, şi a faptului că şi-au ignorat propriul învăţător, Biblia, adoptând o zi ţinută de Biserica Catolică. Care protestant poate, după ce a parcurs aceste articole, cu o conştiinţă curată, să continue să nu se supună legii lui Dumnezeu, bucurându-se că Duminica este ţinută. Care dintre cele două spune Biblia, de la Genesa la Apocalipsa, că este voia lui Dumnezeu?
Nu se poate găsi în istoria lumii o abandonare de la principii mai stupidă decât aceasta. Învăţătorul cere în fiecare pagină ca Legea Sabatului să fie ţinută în fiecare săptămână, toţi recunoscându-l ca fiind „singurul învăţător infailibil”, şi totuşi ucenicii acestui învăţător nici măcar o singură dată în decursul a peste trei sute de ani nu au respectat porunca divină! Acea mulţime de creştini biblici, metodiştii, au declarat că Sabatul nu a fost niciodată desfiinţat, în timp ce urmaşii Bisericii Engleze, împreună cu fiica ei, Biserica Episcopală a Statelor Unite, sunt obligaţi de al douăzecilea Articol al Religiei, citat deja, să nu ceară sau să poruncească ceva „împotriva cuvântului scris al lui Dumnezeu.” Cuvântul scris al Domnului porunceşte ca Sâmbăta să fie păstrată, în mod absolut, repetat; cel care nu se supune este ameninţat cu moartea. Toate sectele biblice sunt în această poziţie de auto-contrazicere care nu poate fi nici motivată nici justificată.
Cât de bine se potrivesc cuvintele Duhului Sfânt acestei situaţii deplorabile! „Iniquitas mentita est sibi” – „Inechitatea s-a minţit singură.” Propunându-şi să urmeze Biblia şi numai Biblia, totuşi, în mod ruşinos, a adoptat învăţătura şi practicile Bisericii Catolice – „mama tuturor mârşăviilor” –, în pofida celor mai teribile ameninţări pronunţate de Dumnezeu împotriva celor care nu se supun poruncii „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.”
Înainte de a încheia această serie de articole, vrem să atragem atenţia cititorilor noştri asupra titlurilor introductive, şi anume: primul – Sabatul creştin, rodul adevărat al unirii dintre Duhul Sfânt şi mireasa Lui, Biserica Catolică. Al doilea – Toate afirmaţiile protestanţilor „dovedite ca neavând fundament sau că se contrazic singure.”
Prima frază nu are nevoie de explicaţii. Biserica Catolică, cu mai bine de o mie de ani înainte de apariţia protestanţilor, prin virtutea misiunii ei divine, a schimbat ziua din Sâmbătă în Duminică. Spunem că în virtutea misiunii ei divine pentru că El aşa S-a autodenumit, „Domn al Sabatului”, şi cui pretind toţi creştinii că a poruncit totul, fără excepţie: „să audă Biserica Lui, chiar cu riscul de a fi catalogată de El ca „vameşi şi păcătoşi”. Porunca spune: „Lasă-l să asculte de Biserică”, nu „Lasă-l să asculte de Biblie”, pentru că Biblia nici nu exista pe vremea când Mântuitorul a spus aceste cuvinte, ci doar Biserica. Propria lui creaţie exista deja pe pământ înainte de moartea Sa, pentru că El spune: „Pe această piatră Îmi voi zidi Biserica”. Lumea protestantă nu pune nici o bază în aceste cuvinte. Noţiunea lor despre creştinism nu include un învăţător hirotonit pe cale divină şi nici nu se gândesc la vreun fel de rânduială, chiar făcută de Mântuitorul, care ar putea intra în dezacord cu preconcepţiile lor. Evanghelia lor le dă libertatea sp accepte sau să respingă orice adevăr, chiar dacă Christos a spus: „Cel ce nu va crede, va fi osândit”.
Dar protestantul spune: „Cum pot eu primi învăţături de la o biserică apostată?” Cum, ne întrebăm noi, ai reuşit să primeşti învăţăturile ei întreaga ta viaţă, în directă opoziţie cu învăţătorul pe care l-ai acceptat, Biblia, când vine vorba de Sabat? Isus Christos spune: „Pe baza cuvintelor din gura ta vei fi judecat”. Dar toţi spun că Biserica Lui s-a rătăcit, propagând erori. Această afirmaţie este falsă. Marea majoritate a creştinilor susţin acest lucru. Tu faci parte din minoritate. A făcut Isus Christos, fondatorul ei, Creatorul tuturor lucrurilor, vreodată vreo gafă? Dacă da, să arătăm lumii care este aceasta. Nu este cumva Biserica Lui ultima din creaţiile Sale? A spus El ceva de vreun eşec privitor la Biserica Lui? Nu a promis El că va fi cu ea, învăţând-o, până la sfârşitul lumii? A încălcat El această promisiune? Nu a declarat El cu convingere că „porţile iadului nu o vor înghite”? Au înghiţit-o? Dacă tu crezi că da, atunci probabil crezi că El nu este demn de încredere şi omnipotent şi, deci, nu e Dumnezeu.
Dumnezeul Tău este, conform poziţiei adoptate de tine, un înşelător. Situaţia ta este o anomalie şi o contradicţie. Nu lăsa ca mânia ta să se reverse asupra Bisericii; ea nu este nici mai rea, nici mai bună decât atunci când El ţi-a dat-o drept îndrumător. Garanţiile pe care le oferă El sunt numeroase în această direcţie. Una dintre ele este aceea că ea va fi protejată de El şi de Duhul Sfânt până la sfârşit în predicarea întregului adevăr.
Luând seama la limbajul oamenilor care sunt pasibili la înşelătorie, şi a căror interes ar putea fi acela de a înşela, eşti tu dispus să accepţi cuvântul lor în locul făgăduinţelor şi promisiunilor pe care ţi le-a făcut Însuşi Omnipotentul? Citeşte Efeseni 5:25 şi întreabă-te dacă Christos – pe care Pavel îl oferă ca exemplu tututor bărbaţilor – a permis miresei Lui, pentru care „S-a dat pe Sine Însuşi”, ca ea să fie „sfântă şi nepătată”, să decadă din statutul ei înalt. A nutri o astfel de idee e totuna cu blasfemia şi, cu toate acestea, fiecare protestant trăieşte în această doctrină, care învinuie Biserica lui Christos cu erori doctrinale iar pe Mirele ei Divin de abandonare perfidă, cu toate că sfântul Pavel Îl prezintă ca pe unul care „hrăneşte şi îngrijeşte cu drag Biserica” (vers. 29) Ea nu este doar mireasa ci şi glasul şi călăuza omenirii, care interpretează doctrinele sale şi dă glas voinţei divine cu o precizie infailibilă. Acest privilegiu Îl are de la El – un caracter pe cât de infailibil pe atât de interminabil (veşnic). În momentul naşterii sale, lumea protestantă a văzut că Sabatul e prea bine înrădăcinat, prea evident pentru a îl ocoli. Era necesar astfel ca să fie de acord cu o reglementare care implica dreptul Bisericii de a schimba ziua, pentru mai mult de trei sute de ani. De aceea, Sabatul creştin este până astăzi rodul Bisericii Catolice, ca Mireasă a Duhului Sfânt, fără nici un cuvânt de protest din partea lumii protestante.
Să aruncăm acum o privire la a doua afirmaţie, având doar Biblia ca învăţător şi călăuză în materie de credinţă şi moralitate. Acest educator interzice cu fermitate orice schimbare a zilei, indiferent de importanţa motivelor. Porunca cheamă la un „legământ veşnic”. Ziua poruncită pentru a fi ţinută nu a fost niciodată păzită, astfel dezvoltându-se o apostazie, pornind de la un aşa-zis principiu fix, intrând astfel într-o contradicţie cu sine, care înseamnă o adevărată sinucidere în contextul puterii limbajului. Iar limitele imoralităţii nici nu au fost atinse încă. Nici pe departe. Pretextul lor pentru părăsirea sânului Bisericii Catolice era abaterea de la adevăr aşa cum este el în cuvântul scris. Au adoptat cuvântul scris ca fiind singurul îndrumător, pe care nu după mult timp l-au abandonat, conform dovezilor din belşug pe care le-am adus în aceste articole, şi au acceptat cu perversitate doctrina Bisericii Catolice în opoziţie directă cu simpla, invariabila şi constanta învăţătură a unicului învăţător al esenţei doctrinei religiei lor, astfel scoţând şi mai mult în evidenţă situaţia care ar putea foarte bine fi descrisă prin cuvintele: „bătaie de joc, capcană şi-amăgire.”
Ar trebui vreunul din reverenzii Parsons (? Rev. Parsons), care sunt obişnuiţi să urle împotriva oricărei reale sau presupuse încălcări a Sabatului biblic, să se gândească bine înainte de a face vreun protest împotriva logicii şi analizei pe care am făcut-o corciturii lor; îi asigurăm că orice intenţie rezonabilă din partea lor de a aduna fragmentele împrăştiate ale hibridului, şi de a-l restaura va fi întâmpinată cu sinceră cordialitate şi multă consideraţie din partea noastră. Dar le putem spune şi cititorilor că ne aşteptăm de la aceşti reverenzi care urlă să latre de unii singuri în situaţia dată.
Iar ei ne cunosc prea bine ca să se supună umilirii pe care o analiză suplimentară a acestei probleme anti-scripturale o cere. Tactica lor acum este aceea de a se „lăsa jos”, şi cu siguranţă asta vor face.

Share this!
This entry was posted in Diverse. Bookmark the permalink.