Dilema unui nepriceput

nevoieCartea Cea mai mare nevoie a adventismului a fost propusă pentru a fi studiată în cadrul săptămânii de consacrare, 12-19 octombrie 2013.

Citind prin ea am constatat cu surprindere că anumite părți ale ei vin în contradicție cu alte cărți apărute în România, În căutarea identității de G. Knight și Natura Domnului Hristos de R. Adams.

Cartea începe cu aprecierea unor teologi adventiști printre care și Herbert Douglass a cărui teologie este apreciată de Clouzet, dar respinsă de Knight și Adams în cărțile lor (indirect, fără referire la persoană). Mă refer aici la subiecte ca 1888, marea strigare și ploaia târzie. Văzând această situație nu mare va fi dilema unui neinițiat în arta editorială să constate că o parte din cărțile pe care le are în bibliotecă se contrazic între ele în loc de a fi pe aceeași lungime de undă. Putem sta însă liniștiți, cei care vor sesiza contradicțiile, în ceea mai mare parte a lor le știau deja.

Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul voi oferi o pistă de lansare:

În cartea În căutarea identității, Knight afirmă:

„În entuzismul lui caracteristic, Jones a eșuat în a discene nu numai problemele legate de domnișoara Rice, ci și deosebirea, nu tocmai mică, dintre solia proclamată cu glas tare și ploaia târzie. … Ceea ce a vrut să spună, de fapt, Ellen White era că, începând cu anul 1888, Biserica Adventistă avea, pentru prima dată, o înțelegere corectă a tuturor implicațiilor teologice conținute în Apocalipsa 14:12…” – pagina 100. [Pentru mai multe informații despre cartea lui Knight accesați acest articol]

Clouzet spune:

„Hristos aşteaptă cu răbdare ca biserica Sa să-L lase să intre, să răspundă apelului Său către Laodiceea de „a cumpăra” credinţa curăţită prin dragoste, neprihănirea lui Hristos şi discernământul Duhului, astfel încât marea strigare a ploii târzii să poată duce la încheierea lucrării lui Dumnezeu cu putere şi mare slavă. Dacă Hristos va fi lăsat să pătrundă în tainiţele inimilor copiilor Săi, lumea va fi convinsă de păcat, neprihănire şi judecată (Ioan 16:7,8), iar Hristos va veni să ne ia acasă.” – pagina 77.

și

„Pe 29 noiembrie 1857, revista Review and Herald conţinea un articol al lui Ellen White în care se spunea despre o viziune în care îi fuseseră arătate două grupuri. Unul se ruga cu zel, împărtăşind adevărul „cu mare putere” datorită „ploii târzii înviorarea de la faţa Domnului, marea strigare a îngerului al treilea”. Dar celălalt nu a dorit să participe la lucrarea aceasta de căutare stăruitoare şi chemare şi, în final, cei din acest grup s-au rătăcit. De ce? Din cauză că „mărturia Martorului credincios nu fusese ascultată nici măcar pe jumătate… dacă nu chiar ignorată în întregime”. – pagina 51.

Deși ar putea fi spuse mai multe las plăcerea descoperirii celui care e însetat după cunoaștere. Cunoscând gândirea celor doi corifei mă întreb cum poate sta în bibliotecă cartea lui Clouzet alături de cele scrise de ei. Pentru cine nu știe ce gândesc cei doi e de ajutor pasajul:

„Geniul mesajului lor din 1888 a fost acela că au combinat cele două jumătăţi ale pasajului din Apocalipsa 14:12. Ei nu numai că au prezentat poruncile lui Dumnezeu, ci au predicat doctrina credinţei pe care o proclamaseră predicatorii neprihănirii. Aşadar, din perspectiva lui Ellen White, importanţa mesajului de la 1888 nu a fost o doctrină adventistă specială a îndreptăţirii prin credinţă, dezvoltată de Jones şi Waggoner. Mai degrabă, a fost reunirea adventismului cu punctele de credinţă creştine fundamentale în legătură cu mântuirea” – A User-Friendly Guide to the 1888 Message [1998], p.108-109. G. Knight).

Adams gândește la fel, spre deosebire de Clouzet:

„Dar acest mesaj a fost mult mai mult decât o dogmă a protestantismului de centru. După cum spune Kenneth Wood, cândva editor la Adventist Review: „Mesajul de la 1888 a fost distinctiv şi a inclus mult mai mult decât evanghelia lui Luther a «îndreptăţirii prin credinţă». A avut un accent escatologic puternic. A fost proiectat să pregătească un popor care să fie gata de a fi luat la cer la a doua venire a lui Hristos. El îndrepta atenţia spre sanctuarul ceresc. Accentua faptul că Isus S-a făcut om şi Îl declara ca fiind nu doar Mântuitorul nostru, ci şi Exemplul nostru – Cel care a trăit o viaţă de credinţă şi ne-a arătat cum să trăim aceeaşi viaţă de credinţă.” – pagina 64.

Deși Knight și Adams au muncit mult pentru a-și promova concepțiile în cărți și reviste, au fost oameni care au depus eforturi mult mai mari pentru a prezenta adevărul în întregime și nu doar într-o modalitate părtinitoare. Pentru cei care doresc să știe cum stau lucrurile cu subiectele mai sus menționate sunt invitați de Clouzet:

„Pentru un studiu exhaustiv al chestiunii, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii.” – pagina 66, nota de subsol 3.

La cele spuse mai sus aș recomanda celui care va începe să studieze subiectul și cum este văzută desăvârșirea de Knight și Adams și cum văd aceștia ultima generație și modul în care Clouzet tratează lucrurile.

Așa că revin la dilema mea – ce să fac cu cele două cărți, să le folosesc în afara săptămânii de consacrare?

Share this!
This entry was posted in Recenzii. Bookmark the permalink.