Disciplinele spirituale şi formarea spirituală

Formarea spirituală – reprezintă creşterea şi dezvoltarea întregii fiinţe prin orientarea intenţionată asupra vieţii spirituale interioare, interacţiunii cu alţi oameni în viaţa de zi cu zi şi practicarea disciplinelor spirituale.

Discipline spirituale – sunt practici care sunt neapărat necesare pentru formarea spirituală a creştinilor evanghelici, din punctul de vedere al unor teologi şi autori evanghelici. Disciplinele spirituale cele mai comune în lumea protestantă sunt: meditaţia, ascetismul, postul, viaţa simplă, studiul Scripturii, rugăciunea, confesiunea, închinarea, etc. Autorii şi vorbitorii care promovează disciplinele spirituale consideră că oamenii pot intra într-un proces de creştere spirituală prin practicarea disciplinelor, care vor aduce transformarea omului după chipul lui Isus. Există doi teologi foarte cunoscuţi care promovează disciplinele spirituale în lumea evanghelică şi sunt principalii promotori ai lor. Aceştia sunt: Richard Foster şi Dallas Willard. Pe lângă ei putem aminti alte nume sonore asociate în lumea evanghelică fie cu biserica emergentă, fie cu formarea spirituală: John Ortberg, Jerry Sittser, Philip Yancey, Max Lucado, Bruce Wilkinson, Beth Moore, etc.

Aceşti autori, împreună cu mulţi alţii, inclusiv adventişti, promovează fie direct fără ocolişuri, fie mai pe ascuns învăţături mistice pe care le îmbracă cu elemente biblice. Iată câteva elemente:

Noile tendinţe din creştinismul protestant sunt foarte frumos ambalate şi servite masei de credincioşi. Termeni frumoşi şi care sună bine în mintea şi pentru inima oamenilor au fost luate şi folosite, dar li s-a extras conţinutul Scripturistic. Autori şi pastori bine instruiţi în arta scrisul şi a oratoriei servesc minciuna care este consumată de către oameni fără nici măcar o urmă de îndoială. Se vorbeşte despre formare spirituală, rugăciune, post, smerenie, meditaţie, slujire, etc. dar aceşti termeni care definesc un adevăr duhovnicesc au fost otrăviţi cu idei păgâne, idei pe care creştinismul protestant le acceptă astăzi fără nici un semn de întrebare, sau aproape fără nici un semn de întrebare, pentru că mai există unii oameni care pun sub semnul întrebării aceste chestiuni, fie că sunt adventişti, fie că nu sunt. Creştinismul protestant de astăzi s-a întors la misticismul Romei, la practicile oculte şi la învăţături care nu îşi pot găsi suportul în Biblie. În continuare se vor prezenta câteva afirmaţii făcute de teologi din diverse denominaţiuni în favoarea unui nou protestantism, a unui creştinism redefinit după cum spun chiar ei.

Vom începe cu Leonard Sweet, un teolog despre care se spune că este unul dintre cei mai importanţi gânditori ai bisericii de astăzi. Începem cu el şi pentru că este foarte des chemat la întâlnirile adventiste din diverse conferinţe[1] din S.U.A., precum şi în şcolile noastre. În cartea sa „Soul Tsunami: Sink or Swim in New Millennium Culture” – Tsunami-ul sufletului: Scufundă-te sau înoată în cultura noului mileniu, Sweet afirmă:

„Postmoderniştii doresc un Dumnezeu pe care îl pot simţi, gusta, atinge, auzi şi mirosi – o imersiune senzorială totală în divin.”

„O imersiune în divin”. Cuvinte foarte cunoscute lumii oculte, cuvinte mistice care definesc legătura cu divinul în multe cărţi new age. Se sugerează ideea că creştinii postmoderni au nevoie de o asemenea apropiere de Dumnezeu. Se doreşte o întoarcere la misticismul antic, la practicile bisericii din primele secole şi ale evului mediu. În multe scrieri protestante sunt întâlnite idei mistice luate de la părinţi bisericeşti[2].

În cartea Quantum Spirituality, Sweet afirmă:

„Misticismul, mai demult aruncat la marginile tradiţiei creştine, este situat acum aproape de centru în cultura postmodernă… În cuvintele unuia dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX – lea, filosof iezuit al religiei/dogmatist, Karl Rahner, ‘Creştinul de mâine va fi un mistic, unul care a experimentat ceva, sau nu va fi nimic’. … Misticismul începe în experienţă; se termină în teologie. ” – p. 76

Thomas Oden, teolog şi editor la Cristianity Today a spus cu peste 10 ani în urmă:

“Fiii şi fiicele modernităţii redescoperă frumuseţea neglijată a învăţăturilor creştine clasice. Este un moment al bucuriei, a vedea iarăşi ceea ce a fost aproape uitat[3]…”

Prin învăţătură clasică se face referire la scrierile părinţilor bisericeşti din primele secole creştine.

În primăvara lui 2007 la colegiul Wheaton, centrul Billy Graham, a avut loc o conferinţă intitulată „The ancient faith for the churches future” – Credinţa antică pentru viitorul bisericilor. Cea mai renumită şi respectată revistă creştină, Christianity Today, a scris un articol despre conferinţă, articol pe care l-a intitulat „Viitorul stă în trecut”. În continuare vor fi redate câteva clişee din articol.

D. H. Williams, autor al “Evangelicals and Tradition” – Evanghelicii şi tradiţia a spus:

“Cine s-ar fi gândit acum o decadă, că la începutul secolului al XXI – lea, unul dintre cele mai vibrante şi serioase câmpuri de studiu creştin vor fi părinţii bisericeşti antici.”

 

„Această conferinţă cu siguranţă nu a fost prima de acest gen; de fapt, mulţi evanghelici, s-au îndreptat spre biserica timpurie de ani de zile, pentru călăuzire.”

 

„În 1978, Webber (omul din spatele conferinţei) a început fundaţia Common Roots: A call to Evanghelical Maturity aruncând mănuşa: „Argumentul meu este că era bisericii timpurii (100 – 500 d. Hr.), al doilea secol în particular, conţine percepţii pe care evanghelicii trebuie să le recupereze.”

Este foarte interesant. Viitorul nu stă în Biblie, ci în credinţa antică a celor care au adus pentru prima dată păgânismul în creştinism, şi apoi l-au desăvârşit fondând ceea ce Dumnezeu numeşte fiară. Au fost puse bazele unei mişcări numită în limba engleză „ancient – future movement”, adică mişcarea trecut – viitor. Desigur această denumire este ceva ciudat, dar pentru omul postmodern ea este posibilă. Termenul este un oximoron, care spune multe.

„În 1977, sub îndemnul lui Robert Webber, Donald Bloesch şi Thomas Howard, 45 de academicieni şi lideri evanghelici s-au adunat pentru a semna „The Chicago Call: An appeal to evanghelicals”… Acest document istoric începea stabilind o chemare la rădăcini istorice şi continuitate: Noi mărturisim că adeseori am pierdut plinătatea moştenirii creştine, prea uşor presupunând că Scriptura şi Spiritul ne fac independenţi de trecut… Nu îndrăznim să trecem dincolo de limitele biblice ale evangheliei; dar nu putem să fim pe deplin evanghelici fără să ne recunoaştem nevoia de a învăţa, în ceea ce priveşte întregul înţeles al evangheliei, din alte timpuri şi mişcări.”

„O privire asupra naşterii mişcării trecut – viitor, ne va da indicii despre însemnătatea ei de astăzi. Mişcarea se pare că a explodat într-o perioadă de 24 de luni, între 1977- 1978, cu publicarea bestseller-ului lui Richar Foster „Celebration of Disciplines” şi a cărţii lui Robert Webber, Common Roots: A call to Evanghelical Maturity.”

Autorul îndeamnă oameni să primească această mişcare, el însuşi crezând în ea:

„Deci, ce să facem? Uşor, spune această tânără mişcare: Opriţi-vă din a mai dezbate la nesfârşit şi de a face publicitate creştinismului, ci doar întruchipaţi-l… Îmbrăţişaţi simbolurile şi sacramentele. Dialogaţi cu celelalte două  confesiuni istorice: catolicismul şi ortodoxia… Ardeţi lumânări şi candele. Rugaţi-vă utilizând lectio divina[4]. Da-ţi drumul să curgă la toată bogăţia tradiţiei creştine pe care o găsiţi”

O paranteză este necesară aici, pentru a prezenta câteva cuvinte ale lui Benedict XVI despre lectio divina, spuse în data de 16 septembrie 2005 către participanţii la un congres internaţional organizat pentru a comemora a 40 – cea aniversare a constituţiei dogmatice asupra revelaţiei divine „DEI VERBUM”.

„În acest context doresc ca în particular să aduc înapoi şi să recomand tradiţia antică a lectio divina: cititul cu perseverenţă şi grijă a Sfintelor Scripturi, însoţit de rugăciune aduce acel dialog intim în care cititorul îl aude pe Dumnezeu care vorbeşte şi în rugăciune îi răspunde prin deschiderea inimii cu încredere. Dacă este promovată efectiv, această practică va aduce bisericii – sunt convins de aceasta – o nouă primăvară spirituală[5].”

În continuarea discursului, Benedict recomandă să se folosească şi noi metode specifice timpului nostru.

Autorul finalizează articolul cu următoarele idei:

„De la Dallas Willard, Richard Foster şi de la călugării şi călugăriţele practicante, ei trebuie să înveţe puterile şi limitele disciplinelor ascetice istorice. De la Tom Oden, D.H. Williams, de la practicanţi ai ortodoxiei răsăritene şi de la fraţii şi surorile catolice, ei trebuie să înveţe puterile şi limitele angajamentului cu toată tradiţia întregii bisericii – una, sfântă, catolică şi apostolică… Acesta este drumul spre maturitate… Şi pentru că se întâlnesc şi învaţă de la creştini din cele două mari confesiuni, Romano-Catolice şi Ortodoxă, este motiv de bucurie în puterea dragostei.”

Pentru cine doreşte să citească tot articolul, acesta este linkul: http://www.christianitytoday.com/ct/2008/february/22.22.html. El promovează printre altele şi renunţarea la doctrină. De asemenea se pot studia şi următoarele link-uri: http://www.christianitytoday.com/ct/2008/february/23.28.html http://www.christianitytoday.com/ct/2008/february/24.7.html
http://www.christianitytoday.com/ct/2008/february/22.22.html?start=1

După părerea celui care a scris articolul, Richard Foster este unul dintre cei care au jucat un rol important în această mişcare, este unul care a pornit această mişcare. El conduce o mişcare numită Renovare[6] şi este un lider şi respectat teolog în lumea „contemplativă”. Este necesar a se analiza cartea Celebration of Disciplines de Richard Foster, dar acest lucru se va face puţin mai târziu. Un detaliu importante este că Richard Foster este un quaker, iar lucrul acesta spune multe. Pentru cine doreşte informaţii despre această formaţiune se găsesc suficiente pe internet, subiectul fiind prea vast şi poate ne-necesar a fi tratat acum[7].

O altă lucrare care poate interesa este cartea The emergent manifesto, editată de Doug Pagitt şi Tony Jones. A se reţine aceste nume; în S.U.A. ele sunt foarte cunoscute în mediile adventiste, în special în anumite conferinţe. Ceea ce cartea învaţă este meditaţia, practica yoga, vizitarea mănăstirilor, rugăciuni cântate cu călugării, etc.  La scrierea cărţii „The emergent manifesto” a participat şi un adventist. Numele lui este Samir Selmanovic[8], un musulman convertit la adventism. El declară:

„Mişcarea emergent church (acesta înseamnă: care apare, care se iveşte, se ridică sau apare neaşteptat – conform dicţionarelor engleze, care apare dintr-un mediu pe care l-a străbătut, conform DEX) a ajuns să creadă că, contextul fundamental (ultim) al aspiraţiilor spirituale a urmaşilor lui Isus Hristos, nu este creştinismul, ci mai degrabă împărăţia lui Dumnezeu… a crede că Dumnezeu este limitat la el (la creştinism) ar fi o încercare de a-L conduce pe Dumnezeu. Dacă cineva susţine că Hristos este restricţionat la creştinism, acesta şi-a ales un dumnezeu care nu este suveran. Soren Kierkegaard argumentează că momentul în care cineva decide să devină creştin este supus riscului să devină idolatru” – Doug Pagitt şi Tony Jones, An Emergent Manifesto of Hope, secţiunea lui Samir Selmanovic, “The Sweet Problem of Inclusiveness,” pp. 192-193.

Cine este interesat de viziunea lui asupra creştinismul de astăzi se poate informa de aici: http://samirselmanovic.typepad.com. Un alt nume care promovează formarea spirituală în Adventism este John Jenson. El spune:

“Este nevoie de formare spirituală în biserica adventistă… fără formare spirituală o persoană ar fi ‘necivilizată spiritual’.”

Lista poate continua, dar nu este necesar, cerul e doar pentru “cei aleşi”. Amintesc din nou pe Leonard Sweet, un neadventist, care este invitat la întâlnirile pastorale, conferinţele şi instituţiile adventiste. El ne învaţă noile „adevărului”. Ellen White a prevăzut o astfel de stare de lucruri atunci când în contextul crizei alfa, ea a avertizat despre criza omega. Ea spune:

„Astăzi intră în instituţiile de învăţământ şi în bisericile de pretutindeni, învăţături spiritualiste, cere subminează credinţa în Dumnezeu şi în cuvântul Lui. Teoria că Dumnezeu este o “esenţă” răspândită peste tot în natură este primită de mulţi dintre cei care mărturisesc că au credinţă în Scripturi; însă, oricât ar fi de frumos înveşmântată, această teorie este o amăgire dintre cele mai periculoase. Ea Îl înfăţişează în mod greşit pe Dumnezeu şi reprezintă o dezonoare la adresa măreţiei Sale. Şi cu siguranţă că scopul acestei teorii nu este doar de a-i călăuzi greşit pe oameni, ci şi de a-i strica. Elementul său este întunericul, sfera sa de acţiune – senzualitatea. Rezultatul acceptării ei este despărţirea de Dumnezeu. Iar pentru natura umană căzută, aceasta înseamnă ruina.” – Divina Vindecare, pagina 428.

„Să nu vă amăgiţi, unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile demonilor. Avem acum înaintea noastră pe Alfa acestui pericol. Omega va avea un caracter şi mai înfiorător” – Special Testimonies, Series B, No.2, p. 16.

Tony Campolo este un alt element care promovează aceste idei mistice. El spune:

„Isus este singurul salvator, dar nu oricine este salvat de El este conştient că El este cel care îl salvează.” – Mystical Encounters for Christians

„Ce încerc să spun este că Isus care l-a întrupat pe Dumnezeu acum 2.000 de ani este prezent mistic şi aşteaptă să fie descoperit în orice persoană pe care eu sau tu o întâlnim” - Mystical Encounters for Christians

„Trebuie să intrăm din nou în legătură cu fraţii şi surorile noastre catolice… Catolicii au petrecut secole dezvoltând relaţii cu Dumnezeu în multe forme ale rugăciunii, şi, ca protestanţi, suntem mult în necunoştiinţă de cauză despre aceste forme minunate de rugăciune. Există în catolicism o spiritualitate pe care trebuie să o procurăm”

Pentru cine doreşte să ‚aprofundeze’ învăţătura lui Campolo ‚recomand’ cartea „The God of Intimacy and Action: Reconnecting Ancient Spiritual Practices, Evangelism, and Justice”, din care numesc câteva capitole: Cap. 1 Despre ce este vorba în creştinismul mistic, Cap. 2 Creştinismul mistic şi evanghelizarea personală, Cap. 7 Devenind prietenul lui Dumnezeu: Lectio divina, Cap. 8 Afundându-ne intimitatea în Dumnezeu: Rugăciunea centrată. Cartea a fost scrisă împreună cu Mary Albert Darling, profesor asociat de comunicare în cadrul universităţii Spring Arbor, o protestantă care a fost antrenată în direcţia spirituală în tradiţia iezuită, după cum afirmă chiar ea pe profilul personal de pe facebook[1].

Rob Bell autor al cărţii Velvet Elvis a declarat:

„Biblia este încă în centru pentru noi, dar este un altfel de centru. Noi vrem să îmbrăţişăm misterul, mai degrabă decât să-l cucerim.”

 

„Biblia este o colecţie de poveşti care ne învaţă despre cum este când Dumnezeu este la lucru prin oameni actuali. Biblia are autoritate doar pentru faptul că, conţine, poveşti despre oameni interacţionând cu Dumnezeu, care are toată autoritatea.”

 

Despre întunericul pe care îl găsim şi în cartea lui Foster Dan Kimball spune:

„În cultura emergentă, întunericul reprezintă spiritualitatea. Vedem acest lucru în templele lui Buda precum şi în bisericile catolice şi ortodoxe. Întunericul comunică, că ceva serios se întâmplă” – The emerging church, p. 136.

Câteva idei despre rugăciunea contemplativă. Primul citat este din cartea lui Brennan Manning, ‚The signature of Jesus’ pagina 24. El redă o întrebare adresată la o conferinţă misticului catolic Thomas Merton (foarte apreciat de scriitorii şi pastorii emergenţi, în mod special cartea Celebration of disciplines, este plină de referinţe la el) şi răspunsul acestuia la întrebare.:

„Î: Cum putem cel mai bine să – i ajutăm pe oameni să obţină unirea cu Dumnezeu?

R: Trebuie să le spunem că ei sunt deja uniţi cu Dumnezeu. Rugăciunea contemplativă nu este altceva decât modul prin care ajungi la conştienţa a ceea ce este deja acolo”

 

„Călătoria noastră spirituală, în special rugăciunea contemplativă, împreună cu practicile ei pentru viaţa de zi cu zi, sunt procese prin care devenim conştienţi despre cât de profundă este aceea unitate cu Dumnezeu, noi înşine, alţi oameni, alte fiinţe, pământul şi toată creaţia.” – Thomas Keating – The transformationof suffering.

 

„Este dificil să descrii în scris acest tip de rugăciune… Rugăciunea centrată este în felul următor. Alege un cuvânt (de exemplu Isus sau Tatăl) ca element central pentru rugăciunea contemplativă. Repetă cuvântul în tăcere în mintea ta pentru un definit interval de timp (să spunem 12 minute), până când inima ta simte că repetă singură cuvântul. ” – Gary Thomas, Sacred Pathways, p. 185

Sunt încă multe de spus, dar materialul de faţă îşi propune doar să tragă un semnal de alarmă. Poate un articol interesant despre întoarcerea la învăţăturile părinţilor bisericeşti din primele secole creştine ar putea fi acesta: http://www.usnews.com/articles/news/national/2007/12/13/a-return-to-tradition.html?PageNr=3.

Aceste fenomene strâns legate de spiritism şi misticism au intrat foarte uşor în protestantism deoarece acesta a ales să dea la o parte Biblia. Oricine îşi permite luxul de a trata Biblia fără FRICĂ că se joacă cu textul lui Dumnezeu va ajunge în cele din urmă să practice o religie definită şi creată în laboratoarele diavolului.


[1] http://www.facebook.com/pages/Mary-Albert-Darling/49097581310?v=info


[1] Spre exemplu: http://www.sdapartnersininnovation.org/page/past-conference-presenters

[2] Părinţii bisericeşti, părinţii bisericeşti timpurii sau părinţii bisericii, sunt teologi şi scriitori timpuri cu influenţă, în special cei din primele cinci secole creştine. Câteva nume foarte apreciate: Clement de Roma, Policarp, Clement de Alexandria, Origen, Chiril, Ioan Hrisostomul, Tertulian, Augustin, etc.

[3] Sursa: christianitytoday.com

[4] formă a rugăciunii contemplative practicată de călugări catolici

[5]http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/speeches/2005/september/documents/hf_ben-xvi_spe_20050916_40-dei-verbum_en.html

[6] http://renovare.org

[7] Foarte pe scurt, un Quaker este un membru al Societăţii Religioase a lui Isus, a cărei adepţi sunt cunoscuţi şi sub denumirea de Prieteni. Mişcarea a început undeva prin secolul al VXII – lea, şi astăzi este răspândită în diferite organizaţi naţionale şi regionale. Există o formă de misticism evidentă în această mişcare, dar după părerea unora nu se centrează pe individ, ci pe comunitate. Nu sunt singurii care practică misticismul de grup, franciscanii fiind de asemenea practicanţi ai lui. Unii consideră că mişcarea este o mişcare umanistă.

[8] Numele lui Selmanovic apare şi pe un site al Conferinţei Ohio a Bisericii Adventiste ca partener al acestora pentru construirea „bisericii de mâine” (http://www.sdapartnersininnovation.org/). Alţi vorbitori şi parteneri ai celor de la Conferinţa Ohio în acest proiect sunt Leonard Sweet, Doug Paggit, împreună cu alţi distinşi învăţaţi adventişti.

Share this!
This entry was posted in Diverse. Bookmark the permalink.